mai marii noștri, cari știau că mai erau și alte piese de seamă afară de „Lord Harry”!
Ne plăcea cu mult mai mult drama decât comedia, și cu toate că râdeam din toată inima, când ne duceam la vreo comedie, socoteam ca o pierdere, — printre rarele și mult doritele seri, petrecute la teatru, — cele în care ne duceau să vedem o piesă comică, în loc de una eroică și în costume.
Dela început, îmbrățișarăm și admirarăm pe Shakespeare, precum mai târziu și pe Schiller la Teatrul din Coburg; în amândoi, mă tem că prețuiam mai mult subiectul și strălucirea decorurilor, decât vreo frumusețe a limbii sau a versurilor.
Mai târziu, Opera ne făcu să uităm chiar și dramele.
Inainte de a părăsi Londra, vreau să pomenesc de câțiva servitori, căci servitorii joacă totdeauna mare rol, în viața copiilor.
Mama avea ceeace se numește în casele regale „paji”. Erau în număr de doi. Unul din ei era bătrânul Hutchins, servitor după moda veche, cu bărbia rasă și cu favorite lungi. Acest Hutchins era un bătrân impunător, însă cu totul robit nouă, copiilor. Pe celalt îl chema Wiliam Smith, un om cu nasul pe sus, ras, elegant, peste măsură de frumos, însă cam prea greoi și cu obrajii prea îmbujorați; de sigur, un cuceritor de inimi în departamentul servitorilor. Aș crede că în viața lui privată avea apucături grosolane, ceeace, noi copiii, simțeam în mod instinctiv, mai ales după ce descoperisem odată un desen făcut de „William” reprezentând o doamnă care arăta ceva mai mult din picioarele ei decât era îngăduit,
