în acele timpuri ceremonioase și cuviincioase. Acel desen ne isbi în mod jignitor, și faptul că ajunsese în mâinile vlăstarelor regale, tulbură adânc pe William.
Majordomul — astfel se numea intendentul în casă la noi — era un om blând, cu glas domol, pe care îl chema Gardiner. Dar mi-a rămas în minte foarte nedeslușit. Nu-l văd decât apărând ici colo, ca în fundalul unui decor, palid și distins, ținând între degete șiretul dela ochelarii pe cari nu-i purta decât când citea ceva tipărit prea mic.
William cel inimos și Hutchins cel cu favorite erau în viața noastră întruchipări mult mai reale.
Când ajunserăm ceva mai măricele, veni rândul nostru să ne uităm peste balustrada scării, în zilele de mari prânzuri, și Nana era aceea care ne ținea de rochii pe la spate, de frică să nu pățim ceva.
Hutchins, din asemenea împrejurări, ocupă un mare loc în amintirea mea. După ce intrau musafirii în sala de mâncare, ne scoboram tiptil, în saloanele rar întrebuințate și mult iubite de noi, unde erau adunate toate comorile chinizești și rusești, și acolo așteptam cu mare nerăbdare pe bătrânul Hutchins, care se strecura dela slujba sa și ne aducea câte o porție delicioasă din bunătățile servite jos. Mama obișnuia cu acest prilej să servească „zacusca” rusească, foarte prețuită de toți. Firimițe foarte alese din masa bogatului își găseau drumul, mulțumită lui Hutchins, în spre gurițele noastre lacome.
Odată însă, făcu greșala de a ne aduce o bucată de pâine prăjită, unsă cu icre. Noi găsirăm că era ceva desgustător, și sunt nevoită
