să spun, că ne scăparăm de ea, într’un chip pe care nu îndrăznirăm să-l mărturisim nici mai târziu: o aruncarăm din vârful scării de din dos, pe un dulap așezat în vestibulul de jos! Nu știu câtă vreme a rămas acea bucată de pâine cu icre, nedescoperită și mucezind treptat pe dulap! Noi n’o puteam vedea fiind prea sus și apoi partea superioară a dulapului era cam scobită.
Minunate jocuri făceam noi în acele saloane, până să se întoarcă musafirii de jos. Era ceasul în care puteam să mă joc de-a regina cât îmi poftea inima. Găseam vreo perdea de culoare vie, sau vreo învelitoare de masă, pe care o prindeam în jurul mijlocului și atârna falnic în urma mea pe podele. Și nu știu pentru ce, îmi plăcea să mă numesc regina Spaniei. Numele acesta îmi părea că are ceva istoric și aventuros; îmi suna frumos la ureche, era semeț, măreț și mirosea a „castl în Spania”. Ducky, de obiceiu, făcea pe soțul, fiul, sau calul meu, sau pe câteși trei pe rând, după nevoile jocului. Ducky juca totdeauna rolurile de vitejie și de jertfă, și mai totdeauna, era bărbat. Era în ea ceva eroic, chiar la acea vârstă fragedă, și ceva cam melancolic; ea era aceea care lupta pentru o cauză, ea era pioniera, care desbătea și învinuia, neîngăduind nimic ușuratec și neiertând nici un neadevăr. Descoperea îndată orice era nesincer, și nu-l lăsa să treacă. Inaltă pentru vârsta ei, era voinică și nesupusă, dar, ca toți cei puternici, lua apărarea celor slabi și asupriți și uneori chiar, îmbrățișa cauzele pierdute cu o vitejie, pe care noi, mai puțin eroice, o prețuiam fără a-i putea urma pilda.
