Apoi se întorcea acasă pe alt drum, dacă era cu putință.
Singura dată, în Scoția, când avui cinstea să fiu poftită la o plimbare cu bunica, a fost în ziua ducerii la Dool-Loch și înfrigurarea mea fu mare. N’am decât o nedeslușită amintire despre drumul ce ducea spre Dool-Loch, dar lacul însuși îl văd încă lămurit. Un lac mic și întunecat, cu înfățișare aproape sinistră, ascuns adânc printre dealuri mai mult sterpe, pietroase și aspre. 0 legendă povestea că soarele niciodată nu strălucea asupra acestui lac, de aceea era atât de trist, ca un chip care niciodată nu zâmbește. Mă oprisem pe marginea apelor lui mâhnite și-l priveam lung cu temere. Mă vrăjea, căci simțeam că s’ar putea țese mulțime de basme în jurul tainicei lui întunecimi.
Dool însemnează mâhnit; de sigur, se lega de acest lac vreo poveste dureroasă, dar nimeni nu mi-a povestit-o atunci, iar acum n’am pe cine întreba; cei mari de sigur, nu-și dădeau seama cât de mult mi-ar fi plăcut să știu pentru ce nu strălucea niciodată soarele deasupra lacului Dool-Loch! Se poate prea bine să nu fi întrebat pe nimeni; copiii au adesea o ciudată sfială cu întrebările asupra lucrurilor ce stârnesc în deosebi luarea lor aminte, mai ales când au auzit o convorbire al cărui înțeles nu le-a fost lămurit cu tot dinadinsul. Se tem că ar vorbi fără noimă, nefiind tocmai siguri dacă le era sau nu îngăduit să asculte. Unchii și mătușele mele engleze aveau un dar ciudat de-a nu te băga în seamă. Se părea că numai din timp în timp se deștepta în ei conștiința că erai de față; mai aveau și obiceiul de a părea că te cuprind
