bine cunoscuta ciupercă albă, trandafirie pe dinăuntru; toate celelalte erau bănuite și cu nici un chip n’ar fi servit asemenea „buruieni rusești” la masa reginei Angliei.
Cu acest prilej, am auzit pentru întâia oară cuvântul Toadstool[1], care era de sigur un nume foarte disprețuitor pentru neprețuitele descoperiri ale mamei. Ea făcu mare haz cu Bunica, cu acest prilej, și mi se pare că la urmă, bucătăria regală se lăsă ademenită să gătească aceste îndoelnice criptogame. Toată lumea se desfată mâncându-le, chiar membrii cei mai hotărât insulari ai Curții.
In Rusia culesul ciupercilor e o adevărată știință; se găsesc o mulțime de specii bune — le puteți numi Toodstools dacă poftiți — și mama făcuse din copiii ei adevărați experți, deși la o vârstă fragedă; noi știam, fără cea mai mică șovăire, să deosebim ciupercile rele de cele bune, cele nevinovate de cele otrăvite.
Vânătoarea după ciuperci e un joc foarte plăcut, însă nu prea m’am îndeletnicit cu el. Ducky moștenise patima mamei, iar fiica mea Elisabeta, la rândul ei, a dus mai departe această tradiție; e în stare să petreacă ceasuri întregi în căutarea lor.
Nu știu de ce, eram cam neîndemânatecă în găsirea lor, ceeace mă umilea foarte mult. Nu isbuteam s’aduc decât două, trei, pe lângă duzinele lui Ducky și aceasta mi se părea o dureroasă înfrângere, înfrângere pe care ceilalți mă făceau s’o resimt pe deplin. Vreau să reamintesc o scenă tragi-comică în legătură
- ↑ Scaunul broaștei râioase.