cu vânătorile de ciuperci, care însă s’a întâmplat la Coburg, nu la Balmoral.
Mama avea un prieten diplomat, numit contele Lamsdorff; era un tânăr extrem de distins, palid, blond și frumos, afară din cale de cuviincios și cu apucături aproape feminine.
Noi, copiii, nu prea știam dacă ne plăcea sau ne displăcea contele Lamsdorff. Era adesea musafir în casa noastră, dar bunăcuviința lui, nu se încălzea niciodată destul, încât să semene a veselie.
Intr’o zi, ne duseserăm cu toții la vânătoarea de ciuperci, într’o pădurice bine cunoscută ca potrivită pentru acest sport. Contele Lamsdorff elegant și peste fire de corect, chiar și în pădure, fusese și el înscris în rândul culegătorilor de ciuperci.
Toată lumea găsise o mulțime, afară de mine care păream că n’am ochi în cap. Era tocmai ca la Paște când se caută ouăle roșii prin iarbă, și eu una, parcă îmi pierdusem deodată vederea. Când și când, se adunau laolaltă culegătorii din diferite colțuri ale pădurii și-și arătau unul altuia descoperirile; numai coșulețul meu era todeauna gol. Incetul cu încetul se întețea în mine ciuda, dar putui până la un timp să-mi ascund desamăgirea, sub un zâmbet silit. Toată lumea începea să mă necăjească, neștiind că ajunsesem la capătul răbdării, și că mă simțeam adânc umilită.
In sfârșit se dădu semnalul de încheierea culesului și toți se strânseră la un loc pentru a cerceta cât adunase fiecare. Mie îmi mersese rău; nu aveam mai nimic de arătat și iar, începură toți să mă necăjească. Contele Lamsdorff,