Și iată-mă, având ca martori întreaga pădure și pe surorile mele cu gurile căscate, însă pline de milă, nevoită să sărut pe acel domn palid și neasemuit de corect, care aproape tot atât de sfios ca și mine, își scoase pălăria (ah, cât de bine îmi aduc aminte cum și-a scos pălăria), pentru a fi la înălțimea acestei scene de împăcare.
Dar fost-a oare împăcare? Ah, aici e întrebarea. Fusese o întâmplare nemaiauzită, dar era oare împăcare?
Mi se pare că din acea zi bietul conte Lamsdorff, îmi rămase în amintire ca un spin în carne, și de câte ori mai veni în gazdă la noi, șederea lui fu un chin pentru nebunateca fetiță, care nu mai putu niciodată să uite că într’o zi, sub privirea tuturor pomilor din lume, fusese nevoită să-l sărute. Un domn de o politețe fără seamăn, care nu era nici unchi nici văr...
In copilărie, prietenii părinților noștri joacă un mare rol. Pe unii îi primești dela început; ei știu să-ți câștige încrederea, ajung să fie și prietenii tăi. Alții, nu știu pentruce, îți insuflă oarecari prejudecăți, desigur neîndreptățite, dar îți displac și nu se potrivesc cu tine.
Apoi mai sunt și acei puțini și neprețuiți, pe cari, chiar dacă nu prea te bagă în seamă, îi admiri și-i iubești cu patimă dela prima clipă; uneori, numai pentru că te uimește frumusețea lor, alte ori pentru că există între tine și ei o ciudată și nelămurită înrudire sufletească, acel magnetism care atrage o ființă către alta, fără vreun motiv vădit. Există, și atâta tot.
