în muzică, uitau cu totul că ne aflam acolo.
Imi vine și acum să zâmbesc, când îmi aduc aminte cum, într’o zi, Ducky și cu mine, ne jucam cu o pereche de broaște mecanice, primite în dar, mici dihănii verzi, cari când le întorceai cu o cheie, șovăiau puțin, apoi făceau niște sărituri uimitoare în clipa când nu te așteptai. Aceste broaște, erau un nesecat isvor de bucurie.
Nu-mi aduc aminte căreia din noi îi dete în gând să așeze lighioanele săritoare sub scaunele celor două muzicante pătimașe, dar ah!, ce nostim ar fi!... ne-am zis amândouă.
Ne dădeam bine seama că, purtate pe aripile melodiei, ele uitaseră cu totul că ne aflam acolo. Din când în când, una din ele scotea un mic strigăt în fața greutății unui pasaj, se ivea o clipă de îndoială, un râs scurt care cerea iertare pentru greșeli, și apoi iarăși porneau, parcă le-ar fi atârnat viața de agerimea degetelor.
Noi două, mici poznașe, lunecarăm încet pe podele; tăcute ca șoarecii, nevestind prin nici un sgomot apropierea noastră, așezarăm lighioanele săltărețe sub scaunele mamei și al Lady-ei Randolph. Nici Pieile Roșii n’ar fi putut să se furișeze cu mai multă șiretenie.
Broaștele pândiră, șovăiră, apoi săriră drept pe călcâiele muzicantelor! Socoteala noastră fusese fără greș: isbânda fu neîntârziată și desăvârșită!
Țipete! Râsete! Și bine înțeles și o dojană. Dar dojana era înecată în râs, și țin minte încă dinții albi ai Lady-ei Randolph și scuzele mamei, pentru ștrengăreasca purtare a copiilor ei.
