săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm, mai târziu, că niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubește omul cu patimă.
Aceasta este una din durerile mamelor cari sunt „exportate” sau mai bine ași zice „importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioți înfocați, aceștia nu pot înțelege pe deplin că și mamele lor rămân cu sufletul legat de țara în care s’au născut. Mama — cred dânșii — e a lor și a țării în care i s’au născut copiii; ei nu-și pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinților lor. Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înțeles; de aceea, fiecare generație ar trebui să fie îngăduitoare față de cealaltă, părinții față de copii, dar și copiii față de părinți, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, sbuciumul și desamăgirile inimii omenești, — iar mamele nu trebue să-și închipuie că-și pot trece năzuințele, iubirile și patimile în sufletele celor cărora le-au dat viață.
Vremurile, circumstanțele, ambianța, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinți; și apoi, adesea, mama uită, când un copil o uimește sau o desamăgește, că nu ea singură a plămădit acel copil.
Intr’un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung șir de străbuni — iluștri sau nu, aceasta nu importă — sunt părtași la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar și poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni, și la
