Eram la Londra, când află mama de asasinarea tatălui ei. Mi-aduc foarte bine aminte cum ne-au dus în camera ei și ce lovitură a fost pentru noi, să găsim pe mama plângând. Mama să plângă! Cataclism covârșitor, fără seamăn! Era ceva care răsturna toate ideile noastre despre rânduiala lumei. Copiii plâng... dar oamenii mari să plângă! Ah! era cu totul nemaipomenit, ceva care clătina chiar temelia credințelor noastre. Bine înțeles, domni tulburare în casa noastră; se hotărau plecări grabnice și după câte îmi amintesc, mama ne luă cu dânsa.
Dar e mult, mult de atunci, și eram atât de mică, încât poate mă încurc în cele povestite. Totuși, e ciudat că-mi amintesc până azi că stam la o fereastră din Palatul de Iarnă, privind cum trecea un măreț alai de înmormântare; dar dacă era înmormântarea bunicului, sau a buneii, nu știu nici acum. Toate sunt ca într’o ceață.
Pe bunicul însă mi-l amintesc; mi-au rămas în minte trei scene cu privire la dânsul. Una e un dejun intim, pe o terasă din Tsarkoe-Selo; bunicul sta mi se pare, în capul mesei, iar noi ca niște ghighilici mici alergam împrejur, dela un musafir la altul, ținând pe palma întinsă câte o prăjitură, iar bunicul se prefăcea că gustă din ele.
O scenă mai limpede în mintea mea mi-a rămas din seara când a venit bunicul în camera noastră de culcare (aceasta s’a întâmplat tot la Tsarkoe-Selo), unde zăceam toate de pojar.
Eu prinsesem boala în urma celorlalte, astfel încât bunicul putut să mă sărute. Și parcă văd încă prin negura așternută de vreme asupra
