în capătul de sus al zidurilor ce despărțeau grădinile una de alta. Planul arhitectural era minunat și foarte potrivit cu clima caldă. Găseam mereu prilej pentru noi expediții, căci acoperișurile erau late și pe niveluri deosebite, astfel încât erau un încântător domeniu de explorat. Puteam să ne și plimbăm pe ele și să umblăm când sus, când jos, cercetând toate grădinile de sub noi și căpătând astfel din înălțimi, priveliștea întreagă a topografiei lui St. Antonio. Totul alcătuia o lume aparte, încâlcită, ademenitoare, un nesecat isvor de descoperiri.
Iatacul mamei era o cameră lunguiață, încântător de răcoroasă, din care o scăriță cobora într’una din grădini, cea mai mică și mai umbroasă din toate.
Prin mijlocul ei, trecea o cărare de lespezi lucioase, la al cărei capăt se afla un pom care nu semăna cu nici un altul ce am mai văzut vreodată. Era un pom cu trunchiul gros, cu ramuri larg întinse, semănând puțin cu un stejar, și florile lui se învoltau portocalii ca focul, înainte de a-i da frunzișul. Aceste flori înflăcărate și mari semănau întrucâtva ca formă, cu floarea de salcie.
Când era înflorit deabinelea, ți se părea cu adevărat că arde în flăcări; minunată priveliște! Mai avea și alt dar ciudat: dacă îi scuturai ramurile, pica asupra ta o adevărată ploae de miere.
Mama îngăduise grădinarului să facă în această grădină, pentru fiecare dintre noi câte-o mică grotă dintr’o piatră ușoară ca buretele, ce se găsește numai în insula Malta. Maltezii au un meșteșug al lor în clădirea acestor mici grote, cari au aproape forma obișnuiților stupi, dar sunt mai scunde și cu o deschizătură în față.
Aceste mici grote caraghioase erau ceva de nedescris; noi le socoteam drept adevărate opere de artă. Erau locașuri pline de umbră tăinuită. Ca să mai întețim fiorul de mister c ne cuprindea, așezam în mijlocul fiecăreia o strachină plină de apă, ce ținea loc de iaz vrăjit, cu peștișori auriți, din cei mai mici ce se puteau găsi, cari înotau în apa străchinilor.
