A avut o soartă tragică și îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine și sora ultimei țarine. Se căsătorise cu unul din frații mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliștilor, mult, mult înaintea revoluției, pe când era guvernator al Moscovei. Soția sa intră atunci în viața religioasă și clădi o mănăstire în care se retrase,
dar viața ei sfântă nu găsi milă în fața bolșevicilor: a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit și transportat la Ierusalim, în Pământul Sfânt, unde se odihnește acum.
Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în fața mea frumusețea ei ca o minunată arătare. Frumusețea ei era din cele ce se numesc de obiceiu „îngerești”. Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ți vorbea, în care se mișca, toate erau de o desăvârșire care întrece cuvintele; îți veneau lacrimile în ochi — numai privind-o, și-ți venea să exclami ca poetul Heine:
Tu te asemeni cu o floare
Frumoasă, albă, pură;
Eu te privesc și simt durerea
In suflet pătrunzându-mi.
Dar mi se pare că m’am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci — trebue s’o spun dinainte — vor mai fi multe dealungul drumului nostru.
Viața noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puțin.
