dintr’o sanie. De obiceiu, ești bine prins cu nasturi, într’o mare învelitoare de blană de urs, dar eu nu cunoșteam șiretenia asta și mă plimbam cu sania stând de vorbă foarte liniștit cu unul din tinerii dela Ambasadă, cu care mă duceam la „montagnes russes”. Deodată, sania se isbi de o piatră și făcu un salt într’o parte, iar eu mă pomenii afară, întins ca o pajură, lățit ca o mare broască țestoasă, în marginea drumului. Cu pălăria într’o parte și picioarele în alta, dar învelit tot în mantaua mea de blană, care se umplu de zăpadă. Totuși nu mi-am frânt niciun os și apoi, eu râdeam cât se putea, dimpreună cu toți ceilalți.
Joia trecută, Mr. Morier, fiul ambasadorului Angliei și cu mine, am fost în căutarea unor urși, despre cari auziserăm.
Nu mai fusese la astfel de vânătoare și bine înțeles nici eu. Luarăm cu noi merinde și un om de la Ambasadă, care știa rusește. Plecând la trei după amiază făcurăm cu trenul vreo 80 de verste adică vreo 150 mile. Drumul ținu 6 ore; ceeace înseamnă că ai putea să fugi dealungul liniei ferate, rostogolindu-ți pălăria cu vârful piciorului, tot atât de repede cât merge și trenul. Scoborându-ne din vagon, ne urcarăm în niște săniuțe de țară făcute din împletitură, ca și coșurile, și pornirăm într’o procesiune de patru, fiecare în săniuța lui, iar servitorul într’a treia și calabalâcul într’a patra. După trei ceasuri de hopuri și hârtoape, am ajuns și ne-am oprit într’un sat. Trebue să mărturisesc că prima mea impresie despre drumul cu sania, n’a fost tocmai plăcută, dar cred c’a fost în mare parte vina mea, căci nu învățasem încă, cum să mă așez
