sorbind atâta frumusețe. Era ca o revelație, ceva cucernic, care te îmbia să-ți împreuni mâinile și să mulțumești Cerului!
Una din vâlcelele înguste despre care am vorbit, o botezasem „Valea fericită”. O descoperisem dintâi cu „Căpitanul drag” și într’o zi plănuirăm o plimbare pe măgari, prin toate colțurile ei tăinuite. Cu toate că eram pătimașe iubitoare de călărie, îmi închipuiam că o plimbare pe măgari va fi ceva foarte nostim. Malta, ca orice țară răsăriteană, e, bineînțeles, plină de măgari, — mici ființe încântătoare, înzestrate cu toate bunele însușiri precum și cu obișnuitele lor cusururi.
„Valea fericită” era prea pietroasă, ca s’o străbatem călare pe cai; măgarii însă erau foarte nimeriți pentru așa ceva. Mama nu se împotrivi; așadar, se dădu ordin să se aducă pentru noi și prietenii noștri, o mulțime de măgăruși cenușii, cafenii și negri. Plimbarea pe măgari fu o plăcere deplină. Eu mi-alesei unul mic și negru, care se dovedi foarte de ispravă; era repede la pas și ascultător, iar spre marea mea bucurie, putui, mai tot timpul să trec înaintea celorlalți. Totdeauna mi-a plăcut să conduc eu, și, pe acea vreme, mi se părea mare umilire să mă întreacă cineva. Toți călăream fără șea, bineînțeles; măgarii erau cam slabi, dar dacă te așezai mai spre spate, cum stau țăranii, puteai merge fără mare neplăcere. Oaza verde, ascunsă în inima „Văii fericite”, răsună în acea zi de mult râs zglobiu, de glasuri atât de voioase și de tinere, încât deșteptară ecourile amorțite ale stâncilor. Mama și cei mari, mai așezați, ne urmau pe jos amestecându-și
