picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obțineam să ne treacă pe acea cărare neștiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori.
Ascuns printre tufișuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puț, și de acolo pornea un sgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca și când niște mâini disperate ar fi isbit fără sfârșit în porțile unei închisori.
„E cineva, acolo, în fund!” ne șopteam noi unul altuia. „O stafie, un prizonier? Sau un uriaș îngrozitor, sau cine știe ce ființă spăimântătoare care a fost zidită acolo? Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puț! Nici nu cred că doream s’o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam să o lăsăm netălmăcită.
Bum, bum, bum! Și inima ni se sbătea în mod chinuitor, ne apucam de mână și ne sileam să nu grăbim pașii și nici să părem înfricoșați. Bum, bum! Ce putea să fie? Astăzi știu tot atât de puțin ca atunci, ce pricină făcea ca acel puț sau rezervor să producă sunetul înspăimântător, și găsesc o plăcere să-mi reamintesc iar acei minunați fiori pe cari-i simțeam când, pășind în vârful picioarelor, ne furișam pe lângă locul de groază.
Mai era un colț, care ne umplea de un sentiment de întunecat mister, dar acesta era în interiorul casei.
Nu știu dacă Eastwell House era atât de mare cât ni se părea nouă, copiilor, dar cuprindea multe părți neexplorate și încăperi în cari niciodată nu pătrunsesem. Din hallul pardosit cu marmoră, se ridica o scară principală,
