lată, cu trepte line, dintr’un lemn de culoare închisă; dar mai era și scara de din dos!
„Nu e un loc pentru fetițe”, declarase guvernanta, transformând instantaneu scara de din dos în ceva plin de un interes arzător, o țară de descoperiri și de misterioase posibilități, pe cari ardeam de dorul să le explorăm.
Acea scară de din dos era un loc, care te umplea de teroare, te înfiora la fel ca puțul de lângă lac, pentrucă se adâncea în gol, părând că se coboară până în măruntaele pământului. Privind peste balustradă sau, mai bine zis, pentru statura mea de atunci, furișând o privire printre stâlpi, te apuca amețeala și simțeai nevoia să te tragi deoparte.
Insă îndată ce te îndepărtai, ceva mai puternic decât frica, te împingea să te uiți iar și să mai arunci o privire, pentrucă la jumătatea coborâșului se afla un colț misterios, pe care servitorii îl numeau „Firida Gloriei” și dintre toate locurile, acesta era un loc „nu pentru fetițe”. După câte îmi aduc aminte, „Firida Gloriei” avea în față o perdea în loc de ușă. Această perdea era mereu fluturată de vânt înainte și înapoi, și totdeauna ardea o lumină în dosul ei, așa dar trebue să fi fost un loc foarte întunecos... Ca și despre puțul de lângă lac, până în ziua de azi nu am o idee limpede despre ceremoniile ce s’or fi desfășurat în acel colț tăinuit. Să fi fost un fel de cămară? N’aș putea spune; însă, pentru închipuirea noastră de copii era un fel de iad fără asemănare, propriu scărilor de din dos și despre care ne închipuiam că are un miros al lui.
