noastră, mai mult decât ar fi putut-o face prin vorbele cele mai răutăcioase. Revăzând-o în amintire, cu purtarea ei dulceagă, nu o pot asemui decât cu aburul unor miasme; ceva nevăzut care, când nici nu te gândești și te crezi ferit de orice primejdie, îți otrăvește într’atât aerul, încât e cu neputință să mai răsufli. înrâurirea ei era neînchipuit de vătămătoare. Turbura orice prietenie, deștepta dușmănia printre cei ce se iubeau mai mult, făcea pe fiecare să bănuiască pe ceilalți. Era tot atât de distrugătoare ca și un bacil primejdios. Cei ce n’au cunoscut-o. nu-și pot închipui cu câtă iscusință știa să se prefacă și să pară o fetișcană sinceră și nevinovată, care povestește fără scop ascuns, o istorioară pentru a ține de urât Ducesei.
Avea darul să-și ia o înfățișare de bună credință, ce mergea până la prostie. Vorbea, fără a pune greutate în spusele ei, pe cari le făcea netede ca o mătase bine țesută, — parcă văd și acum, mișcarea buzelor ei, pe când grăia astfel. Încetul cu încetul, ajunsesem să urâm blajina ei înșirare de povestiri nevătămătoare. Cunoșteam, fără greș, înfățișarea ce și-o lua atunci, și știam îndată că trebue să ne ferim, căci ghiceam că avea de gând să înnegrească bunul renume al cuiva, sau să facă ca vreun servitor să-și piardă locul, sau să sape cinstea vreunui prieten de-al nostru, sau să zugrăvească pe vreunul din profesorii noștri, în culori minciunoase. Pentru noi, era un chin să-i urmărim faptele; era un chin, mai ales, pentrucă mama nu descoperi decât prea târziu, cât de adânc trădătoare era din fire, Fräulein. Se furișase în aproape toate colțișoarele vieții noastre casnice, părerea ei era
