ce întotdeauna rămânea o taină pentru noi, căci nimeni nu ni-l lămurea. Era mai ales unul, înfățișând o scenă din „Atala” de Chateaubriand, care mă atrăgea puternic.
Infățișa o minunată fecioară, albă ca laptele, învăluită în revărsarea pletelor ei aurii, dându-și sufletul în brațele unui Indian.
Bălaia copilă, precum și romanticul Indian, erau sclivisiți și gătiți în toată regula, măcar că rătăceau prin pustietăți, în clipe atât de cumplite. Cei mari priveau c’un zâmbet de ironie îngăduitoare, această pictură netedă ca porțelanul, dar când mă furișam nebăgată în seamă, spre colțul întunecos unde a-târna acest tablou, simțeam cum mă pătrunde, ca un freamăt, romantismul lui covârșitor. Acoperământul castelului Rosenau avea și un pod imens, plin de farmec, nesecat isvor de încântare pentru noi.
Era înalt, întunecos și locuit de lilieci, lucru care ne înfiora. In timpul zilei aceste tainice făpturi, spânzurau în șiruri regulate dealungul bârnelor, ca niște desgustătoare flori negre,
cu petale veștede, atârnate la uscat de vreo vrăjitoare, în timp ce își fierbea buruienile descântate, cu vreun scop pe care ne plăcea mai bine să nu-l cercetăm.
Când năvăleam cu prietenele noastre, într’un joc nebunatec, în acest pod imens, făpturile cu înfățișare de strigoi, desfășurându-și aripile încet, păreau că reînvie; și începeau să sboare, într’o fâlfâire fără sgomot, cu aripile lor umede și reci, în neplăcută apropiere de obrazul nostru. Această gloată întunecată ne umplea de un fior de spaimă, care era adevărata plăcere a escapadelor noastre de descoperire și întețea cu vârtejul
