Sandra și cu mine, luarăm câte una pe seama noastră și o orânduirăm cu multă dragoste și grijă, parcă ar fi fost trei încăperi deosebite. Câteși trele aveam, în cel mai înalt grad, o aplecare spre înfrumusețarea locului în care trăiam. Din timpul cel mai depărtat îmi aduc aminte, că am avut totdeauna câte un colțișor, pe care mi-l alcătuiam ca fiind în deosebi al meu, și dacă nu puteam avea unul care să-mi aparție, mă mulțumeam să am cel puțin o masă a mea. Această dorință de a mă simți acasă oriunde m’aș afla, m’a însoțit în toată viața și oriunde mă opresc, fie hotel, tren, vapor, sau găzduită în casa altuia, îmi rânduesc totdeauna un ungher, oricât ar fi de mic sau de simplu. Pentru aceasta, nu-mi trebuesc lucruri de preț: o țesătură veche, un vas de pământ, un mănunchiu de flori, cine știe ce lucrușor neînsemnat, adunat de ici sau de colo; orice-ar fi, mi-e de ajuns, îndată ce culoarea, forma, sau linia îmi sunt pe placul ochilor. Darul de a împodobi odăi sau colțișoare, mi-a dat unele din cele mai vii mulțumiri și bucurii din viața mea. E un imbold nestăvilit, sau mai bine ași zice, un avânt spre frumusețe. Trebue să am în jurul meu, ceva care îmi mulțumește privirea; fie sau nu lucru de preț, pot crea frumusețe cu mijloacele cele mai simple.
Castelul Rosenau face parte din dragostele pierdute ale vieții mele. E unul din locurile către care se întoarce cu dor, inima mea. In Rosenau domnea o atmosferă simplă și casnică, cu totul deosebită în felul ei; avea acea armonie pașnică, ce umple mai totdeauna,
