Ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha întruchipează o formă de suveranitate, care a dispărut cu totul din lumea noastră modernă. Dacă ar fi să se ivească iar un personaj în felul lui, ar fi printre „les nouveaux riches” sau printre potentații financiari, iar nu printre prinți, ași crede. Chiar în acele vremuri de viață mai ușoară, era o arătare ciudată, cum nu întâlneai adesea și poate că e mai bine să nu fie mulți de felul lui! Unchiul Ernest era un tiran nemilos, nepăsător de simțirile altora. Dacă ași scrie acum un basm cu zâne, ași putea aproape să-l descriu ca pe un căpcăun, numai să-ți poți munci îndestul fantezia încât să-ți închipui un căpcăun, strâns încheiat într’un frac corect, însă de modă veche, căci totdeauna în frac se înființa de două ori pe an, ca să facă mamei vizita lui oficială. Căutați să vă închipuiți un om cam în vârstă, înalt peste măsura obișnuită, gros, greoi și totodată sclivisit, abia încăpând într’un frac prea strâmt pentru rotunjimea lui, și a cărui răscroiala la mijloc îl strângea nemilos; o față smeadă, urâțită prin pete de ficat, o mustață subțire cănită și ceruită, îndoindu-se în jos peste colțurile gurii și cu vârfurile iarăși ridicate în sus; fălci de bull-dog cu dinții de jos înaintând mult deasupra celor de sus, și peste toate acestea, o pereche de ochi albaștri, cu vinișoare roșii, strălucind de-o inteligență înfiorătoare, aproape brutală. Un înspăimântător senior bătrân, îngâmfat și plin de o jovialitate voită, care imita cu neasemănată îndemânare, o veselie binevoitoare.
Se înfățișa cu pălăria înaltă în mână, cu mânuși ca lămâia, vârâte în bordul pălăriei și c’un boboc de trandafir la butonieră; niciodată
