căci noi câteși trei, surorile mai mari și cu fratele nostru, aveam loc în scorbura lui. Bine înțeles trebuia să ne strecurăm înăuntru deabușile. Acest pom a fost pentru multă vreme adevăratul centru al jocurilor noastre. Nenumărate și minunate întâmplări neașteptate se iviseră în viețile noastre, datorită acestui ascunziș fără seamăn. Eram, când Robinson Crusoe, când Robin Hood cu tovarășii lui; mai eram și Piei Roșii, sau pirați, sau Dumnezeu mai știe ce!
In mijlocul ascunzătorii noastre rotunde și cam întunecoase, atârna un ciot de lemn care ne stânjenea, și hotărâsem ca, pentru a scăpa de dânsul, să întrebuințăm barda sau fierăstrăul. Astfel de unelte, însă, nu puteam să căpătăm ușor, așa încât a trebuit să ne rugăm de tata ca să ne facă rost de ele; și-mi aduc bine aminte cum ne-a răspuns că, putem să luăm un fierăstrău dacă vrem, dar că nu ne dă voie cu niciun chip să umblăm cu barda. „O bardă poate să-ți reteze un deget dintr’o lovitură, spuse el, dar repede te vei opri din mânuirea fierăstrăului dacă ar începe să-ți tae degetul!” Cât de bine îmi aduc aminte de vorba asta; unele fraze îți rămân în minte dealungul întregii vieți.
Tata era o ființă „rară”, în sensul că nu se ocupa în mod activ de copiii săi; aceasta o lăsa pe seama mamei, însă, la ocazii, se pomenea descoperindu-ne, ca să zic așa, și atunci născocea câte un joc sau o petrecere în care părea că găsește tot atâta plăcere ca și noi.
Scornise pentru serile de iarnă un joc care ne umplea de fiori: se stingeau toate lămpile, iar dânsul se ascundea într’un colț întunecos,
