era cât se poate de mulțumit să afle cum copiii lui urau acea pereche, pe care el-însuși nu o putea suferi, și mi se pare că fură amândoi pentru un timp, în primejdia de a fi isgoniți. Totuși, hotărârea, la urma urmei, nu se înfăptui. Cum se împăcară lucrurile nu știu, dar mama, care întrucâtva tot credea într’înșii, dobândi dela papa iertarea lor. Iși luară iarăși locul și, din nenorocire, le fu îngăduit să meargă înainte cu stăpânirea lor, poate ceva mai îmblânzită, însă totuși aspră, cu toate că o mânușă de catifea învelea acum mâna lor tiranică. Nu știu în ce chip se desfășură împăcarea cu elevii lor, însă vrajba noastră se îmbuna, prin concesiuni de amândouă părțile.
Epoca de război fățiș trecuse, dar nu se șterse niciodată dintre noi o oarecare neîncredere. Mama se purtă cu multă îndemânare, și pe cât îmi amintesc, nu ne mustră pentru răsvrătirea noastră, dar Louiserowitch, instigatoarea, nu mai fu primită la noi în casă. De multe ori, m’am întrebat mai târziu, ce pică va fi avut ea, împotriva surorii mai mici, ca să ne fi îndemnat atât, să dăm glas necazurilor noastre.
Din nenorocire, ne făceam tot mai mari. Era ceva de netăgăduit! Rochiile se lungeau mereu, și nu mai era „Căpitanul drag” care să îmblânzească ciocnirile dintre noi și autorități. Incăpuserăm pe mâini mai puțin iubitoare, cari se bucurau când ne puteau ponegri; nu mai era în casa noastră acea atmosferă de dragoste și de bună înțelegere. Se dăduse putere asupra noastră, celor cari ne vedeau numai cusururile, ne micșorau în
