otrăvitoare a unor flori roșii, ce cădeau dintr’un pom enorm, acoperind pe jumătate scena.
Montarea, la teatrul din Coburg, era cât se poate de isbutită și florile ucigătoare picau din pom, în chip foarte firesc. Mai puțin firesc era faptul că eroina, istovită și cu inima sfâșiată, murea mult mai încet decât vânjosul sclav. Dar asta nu era vina regisorului, ci a rolului doamnei, mai lung și mai însemnat. După moartea aceleia pe care o iubise cu atât devotament, favoritul nostru își dădea și el sufletul, fără vorbă multă, și florile otrăvite îl ucideau mult mai repede de-cât pe plăpânda fecioară. Sfârșitul lui era nespus de dramatic: murea cu fața strâns lipită de picioarele iubitei... Și noi plângeam!... In aceeaș operă se întâmpla și un minunat naufragiu înscenat cu mult meșteșug, de micul teatru. Decorurile teatrului din Coburg erau vestite pretutindeni, datorită unui renumit artist localnic, numit Brückner, care avu și cinstea să picteze decorurile din Parsifal, jucat pe acea vreme numai la Bayreuth. Opera și piesele clasice se bucurau deci de o montare desăvârșită, dar comediile și dramele moderne erau mai puțin reușite, actrițele fiind prea sărace pentru a se îmbrăca bine, iar gustul german ne fiind destul de iscusit pentru decorarea pieselor ce se petreceau în „lumea mare”. Mai târziu, când ne căsătorirăm, ne făcea mare plăcere să trimitem din când în când, câteva din toaletele noastre de gală, actrițelor cari aveau de jucat roluri de femei elegante.
