nemaipomenit de înalt și de gras și avea cele mai mari mâini și picioare, ce s’au văzut vreodată; chipul lui era ca o zâmbitoare lună plină. La început, era feciorul lui Alfred, îngrijea de el, parcă ar fi fost copil mic, și-i îndeplinea toate poftele; când la optsprezece ani, Alfred ajunse locotenent și ca toți cei de felul lui, cât se poate de cicălitor în privința înălțimii gulerelor, a lungimii săbiei și a croielii pantalonilor, sau a tunicii, Rose zâmbea la toate acestea, dar îi asculta poruncile fără a crâcni. Mai târziu, când Alfred căzu bolnav, Rose îl îngriji ca cea mai desăvârșită soră de caritate și mâinile lui neasemănat de mari fură cele cari la urmă, îl culcară în sicriu, la vârsta prea fragedă de douăzeci și patru de ani; dar această dureroasă întâmplare își are rândul mai târziu...
Rose fusese plămădit de fire, pentru a fi Servitorul de încredere al unei familii! După ce ne părăsi bietul Alfred, trecu în serviciul mamei, ca maître d’hotel, iar mai târziu, în timpul războiului, ca intendent, și rămase lângă ea până la moartea ei. Acum a fost lăsat de surorile mele să îngrijească de vechiul cămin din Coburg. Nu l-am văzut de mulți ani, astfel încât nu mai știu dacă fața lui e tot așa de trandafirie și de rotundă, dar îmi închipui că anii de durere și de lipsuri trebue să fi săpat urme, chiar pe chipul lui optimist; poate că e mai bine să mi-l reamintesc așa cum era atunci decât să-l văd cum a ajuns azi!....
Dintre toți cei ce erau în serviciul nostru, Meister, castelanul dela Rosenau, era cel mai fără pereche. Era un om foarte ciudat; ba
