de minune, ba chiar semănau; Gretchen avea o mamă grasă, zâmbitoare și foarte duioasă, care ca fetiță, trebue să fi fost tocmai ca dânsa, așa cum era atunci.
Frau Medizinalrat Gazert împlinea de minune tabloul. Era, aidoma, mama pe care Gretchen trebuia s’o aibă, iar casa soților Gazert era una dintre cele mai primitoare din tot orașul; nimeni nu știa să facă așa de bune prăjituri, pesmeți, gogoși și „krapfene” ca doamna Gazert. In afară de Gretchen, avea și o fată mare și mai mulți băeți; d-rul Gazert era al doilea soț al ei și cu mult mai în vârstă decât ea. Toată lumea era harnică, zâmbitoare, fericită și mulțumită în casa Gazert, vestită nu numai pentru buna ei bucătărie, dar și ca un locaș unde se cultivau toate artele folositoare, adică: sculptura în lemn, tâmplăria, traforajul, broderia și câte altele. In casa Gazert, toți făceau câte ceva, născoceau ceva ori scoteau la iveală vreo idee nouă. In scurt timp, cercul nostru nu se mai putu lipsi de Gretchen, și așa au rămas lucrurile lungi ani dearândul. Gretchen era din născare prietenă devotată, înțeleaptă, modestă, gata la orice jertfă, statornică, duioasă și neobosită la lucru cum rar s’a mai văzut. Viața a fost aspră cu dânsa; războiul a ruinat-o și a văduvit-o, soarta a încercat-o în toate felurile, dar Gretchen a rămas neînvinsă, neschimbată în dorința ei de a ajuta, de a iubi, de a dărui; de aceea e dreptul ei, s’o numesc cea dintâi, înaintea tuturor, când e vorba de prietene.
Ducky și cu mine, cu toate că eram nedespărțite, n’am fost de tot ferite, de acea epocă a vieții, în care fetele sunt cuprinse de-un oarecare
