putut... nici măcar nu știu, cari din ei mai trăesc încă!...
Alfred, urma aceleași cursuri ca tovarășii săi și cu aceiași profesori, însă acasă. Cred că e mare păcat că n’a fost niciodată trimis la școală. Se puseseră într’însul multe nădejdi și educația lui era plănuită și îndrumată cu amănunțită îngrijire;
totuși, am părerea că s’au comis multe greșeli. Alfred era un băiat plin de simțire, cu inimă de aur, dar avea o opinie prea mare despre însemnătatea lui și se lăsa ușor ademenit de alții. Școala l-ar fi învățat să-și cunoască măsura, l-ar fi învățat câtă putere de împotrivire are el față de alții și l-ar fi făcut să vadă cu totul într’alt fel, realitatea. Deasemenea cred că n’ar fi trebuit să fie lăsat până într’atât pe mâna unui om ca d-rul X. căruia îi plăcea să-i jignească mândria și să-l ia în batjocură, într’un chip care ne făcea să fierbem de mânie.
Deoarece m’am căsătorit la vârsta de șaptesprezece ani și fratele meu n’avea decât un an mai mult decât mine, pot spune că l-am cunoscut puțin ca băiat tânăr. Ieșise aproape cu totul din viața mea, când a venit de două ori să mă vadă, în țara mea cea nouă. A murit la vârsta fragedă de douăzeci și patru de ani, cam pe timpul când își sărbătoreau părinții mei nunta de argint, ceeace făcu întâmplarea și mai dureroasă.
Acestea vor fi povestite la timpul lor, și dacă le-am pomenit acum, pricina e că amintirea mea despre Alfred, mi-l arată ca pe un copilandru, vioi, nechibzuit, cam lăudăros, totdeauna băgat în vreo încurcătură și veșnic
