Dar, n’avem vreme, ne grăbim, ne grăbim mereu, zorim tot înainte și nu ne afundăm destul de adânc ca să ajungem până la pricina sau izvorul dela care se trag răul, vrajba sau durerea. Și eu mă grăbesc; viața mă face să mă grăbesc, omenirea mă face să zoresc alături de ea; încerc însă să pășesc mai încet, să mă opresc, să ascult, să pricep, să lămuresc; dar marea roată se învârte mereu și niciodată nu voi putea ajunge până la capătul gândului meu, nici nu voi putea spune, tot ce-ași avea de spus... Să mi se ierte digresiunea, mă întorc iarăși la povestire.
După cum am spus mai sus, Alfred, veșnic se pomenea în câte-o încurcătură; lumea se arăta prea nerăbdătoare față de el și mama, care căuta desăvârșirea, era adesea desamăgită de fiul ei.
Mama avea o repulsiune nețărmurită pentru partea cea urâtă a vieții și cerca în toate chipurile să închidă ochii ca să n’o vadă; când, cu toate acestea, îi era înfățișată de câte cineva din cercul nostru, durerea și indignarea ei n’aveau margini.
Niciodată n’a fost în stare să vorbească lui Alfred; credea că neîngăduința și principiile religioase erau de ajuns, pentru a-l menține pe calea cea bună. Alfred, când greșea, nu găsea iertare la ea; pierdu astfel încrederea lui în cei ce l-ar fi putut ajuta, iar mai târziu când scăpă de d-rul X. și de îngrădirile de acasă, se făcu din ce în ce mai ascuns, duse o viață tăinuită și intră în nesfârșite încurcături!...
Dar am avut puțin amestec cu partea cea mai tristă a vieții lui, căci pe când eram eu
