acasă, nu era decât un copilandru nevinovat, sglobiu, și cu toate că adesea cam supărăcios, eram foarte fericiți împreună. Alfred, fără a fi deloc frumos, avea farmec și știa să vorbească cu tineri și cu bătrâni, cu mari și cu mici; avea însușirile unui adevărat prinț moștenitor, dar ursita hotărî altfel. Cu toate că am multe amintiri bune din acei ani, n’a fost o epocă fericită; domnea în noi toți, un oarecare neastâmpăr, neastâmpărul unor păsărele, ce simt că le cresc aripele. Nu ne dădeam seama de ce se petrecea în noi, dar de pe atunci, începea viața să bată la ușa noastră, privindu-ne de pe fereastră.
Soarta fiecăruia se apropia cu pași neînduplecați.
Neliniștea era pricinuită și de faptul că aveam mai multe căminuri: unul la Coburg, unul la Clarence House, la Londra, și unul la Devenport, unde tata își ocupa postul de comandă în marină. Mama, așa dar, era nevoită să-și împartă timpul, între aceste trei case, pe când noi eram silite să stăm, aproape tot anul, la Coburg, din pricina studiilor.
Se sălășluise, în casa noastră, o ființă plină de farmec, Mademoiselle de Passavant, a doua guvernantă a noastră. Era o fată încântătoare și o mare mângâiere pentru noi, când ne făcea Fräulein, viața prea grea. Sofia de Passavant rămase în serviciul mamei, până la sfârșitul zilelor ei, ajungând mai târziu doamna ei de onoare. Era iubită de toată lumea, datorită firii ei blânde și prietenoase. Muri, în timpul războiului, cu câțiva ani înaintea mamei.
Dar n’am pomenit încă de una din cele mai mari bucurii ale vieți dela Coburg: patinajul.
