Iernile erau foarte friguroase și gerul ținea uneori mai multe săptămâni. Mama niciodată nu patina ea însăși; îi plăcea, însă, să orânduiască petreceri, pe lacul dela Rosenau, mare și rotunjit, cu ghiața cât se poate de netedă. Petreceam de minune pe acest lac, cu svăpăiate partide de hockey, de-a prinselea, și cu nesfârșite alte jocuri, toate îmbătătoare și având în ele un pic de primejdie, ceeace le întețea farmecul. Și culme a bucurilor, mama pusese să se facă și niște „Montagne Russe”, un soiu de povârniș de ghiață pe care, după îndrăsneala ce-o aveai, te avântai în jos, fie într’o săniuță, fie cu patinele. Niciodată n’am patinat prea bine, dar știam minunat să înfrunt avântarea în jos cu patinele. Lucrul de căpetenie era să te apleci tare înainte ca să nu-ți pierzi cumpăna. Era ceva splendid sborul dealungul povârnișului pe care-l sfârșeai printr’o largă curbă înaripată când ajungeai jos pe lac. Dar plăcerea îmbătătoare, mai presus de toate, erau serbările pe ghiață, organizate de mama, adică, serate pe lac, cu lanterne chinezești, muzică și vin fiert, roșu, fierbinte, parfumat cu scorțișoară. Musafirii noștri la „Eisfest” erau acum oameni în toată firea; tovarășii de școală ai lui Alfred erau înlocuiți de către ofițerii batalionului localnic.
Pe acea vreme, uniforma se bucura în Germania, de un nemărginit prestigiu, care avea o înrâurire și asupra noastră, și, bine înțeles, fiecare din noi avea favoritul ei ales dintre ofițeri. Al meu era un locotenent oacheș, cu profil de acvilă, făcând parte din tipul poreclit de „beau ténébreux”. Avea într’însul nu știu ce apucături de vântură-lume
