de a descoperi ce fusese, și auzii ronț, ronț, ronț... sgomot de dinți cari rod... făcui o mișcare și auzii iarăși fuga înspăimântată a unor piciorușe mici, apoi tăcere...
Și deodată înțelesei... Era un șoarece! Șoarecii se legaseră de inima mea!... Neprețuita mea amintire de turtă dulce, cu mult drag atârnată la căpătâiul patului!... Cu toate panglicele ei roz a trebuit la urma urmei, să mă despart de ea; nu puteam să mai rabd acele vizite nocturne și-apoi inima scădea mereu; în curând nu era să mai rămână nimic din ea, căci astfel e viața... „Tout passe”.
Mama era de părere că prințesele trebue să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prințesă nemăritată n’are niciun fel de prinsoare, o prințesă trebue să se mărite”, și când mama zicea „trebue”, o spunea cu tot dinadinsul. N’am de gând să înșir pe toți cei ce ne curtau sau ne cereau mâna; principiile mamei, pesemne, nu păreau greu de îndeplinit, căci se pare că pe acea vreme era un număr nesfârșit de prinți ce-și căutau soții și mama avea de unde alege. Dar noi, din toate astea, nu știam nimic, căci mama foarte iscusită, își cunoștea în destul fetele și învăluia, într’un nor îndeajuns de romantic, orice plan făurea, cu gând să-l facă mai ademenitor; trăiam în epoca sentimentală și niciuna din noi n’ar fi primit cu ochii deschiși un așa zis, „mariage de raison”. Așa dar, am fost scoase în lume, foarte tinere; cred chiar că eram la o vârstă prea fragedă, căci ivirea noastră pe scena
