de aceea cerceta cu multă luare aminte pe nepoatele sale de frate și nepoatele de văr, și era nemaipomenit de bun cu ele toate. Fiii lui: Nicolas, Misha, Georgie, Sandro, Serge și Alexis, unii de-o vârstă mai apropiată de generația mamei, alții de a noastră, veneau de obiceiu deavalma, la întrunirile noastre de seară. Nu erau așa de sgomotoși ca prinții greci, dar aveau darul de a ne necăji, în glumă, ca nimeni alții în lume; când ne plăceau, când ne displăceau, nu era chip însă să nu-i băgăm în seamă; totodată ne insuflau o ușoară teamă; aveau așa numitul „charme slave” în forma lui cea mai ademenitoare. Te făceau să tremuri și totuși, cădeai sub vraja lor.
Mi-a rămas o amintire, ciudat de turburată, despre aceste adunări de familie. Eram fermecate de farmecul tuturor acestor tineri, însă era în verii noștri „Mishel” ceva care te înfiora puțin; se amesteca într’înșii puterea cu slăbiciunea și bunătatea și cu o dărnicie care uneori ajungea până la risipă; totuși se deslușea în firea lor o fărâmă de cruzime ascunsă, nelămurită, pe care o simțeai că zace adormită, tăinuită sub aspectul lor încântător. Aveam și noi în vine sânge rusesc și ne simțeam puternic atrase de dânșii, însă latura britanică din noi parcă sta la pândă, cam dușmănoasă sau cel puțin veghetoare, astfel că nu ne puteam potrivi deabinelea sau simți cu totul la largul nostru.
Totuși, mi se pare că pe acea vreme n’ar fi trebuit multă stăruință ca să rămânem pentru totdeauna în Rusia. Dar, lucru straniu, mama se opunea, dârz, unei alianțe rusești pentru fetele ei. Oare își cunoștea prea bine
