o laudă din gura ei, fiind mai neprețuită decât rubinele. Charly admirase afară din cale, o oarecare poezie, după dânsa, cea mai frumoasă poemă ce fusese vreodată scrisă; autorul era, zicea ea, un geniu, etc. și pe când rostea acest verdict, vocea ei se făcea așa de adâncă și de înfrigurată, încât îți atingea toate coardele inimii. Mă hotărâi pe dată să învăț, pe dinafară, acea minunată poemă.
Era lungă și scrisă în cea mai grea limbă clasică germană; — niciodată n’am învățat ușor pe de rost, dar, din dragoste pentru Charly, mă muncii să memorez bucățică cu bucățică, până am știut-o toată și, ca un îndrăgostit, așteptai întoarcerea Charly-ei, ca să-i arunc la picioare, prinosul dragostei mele.
Charly se ivi iarăși în anotimpul viitor, ca soarele când răsare la ceasul cuvenit, și bine înțeles ardeam de nerăbdare să-i recit poema. Pentru aceasta, trebuia să aduc vorba despre chestiuni literare. Isbutii la urmă, dar când pomenii, cu inima svâcnind, despre vestitul poet, cât de adâncă îmi fu desamăgirea când auzii pe ființa iubită rostind: „Ah! ramolitul ăla bătrân! nimeni nu mai citește azi, poeziile lui!”
Da, asta era Charly, din cap până în picioare... Insă, spre cinstea ei, trebue să pomenesc aici, că în ceeace privește pe mama, cred că a fost sinceră până la sfârșit. Chiar după ce s’au năruit tronurile și după ce s’au fărâmițat în bucăți țările de mult știute, când timpurile noi răsăreau în fața celor două prietene, Charly, ajunsă ca umbra ființei ei de odinioară, tot se mai ducea la Coburg, să vadă pe mama, în prada desnădejdii, căci a trăit destul pentru a vedea nimicirea neamului
