ei din Rusia și smulgerea din rădăcini a tuturor lucrurilor în care crezuse. Charly muri cu un an înaintea ei, muri în chinuri, de cancer, boală care răpusese cu ațâți ani mai înainte pe tatăl și mama ei.
A doua întâlnire cu prințul moștenitor al României avu loc la München — primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire.
Intâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.
Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor. Münchenul e mai presus de toate orașele, în această privință. Tânărul prinț era de o sfială chinuitoare și râdea, mai mult ca de obiceiu, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate, mă atrăgea; era într’însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de oarecare slăbiciune. Parcă-ți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor.
Eram mult prea tânără eu însumi, pentru a avea vreo pricepere adâncă a lucrurilor; afară de aceasta, educația noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea. Fuseserăm menținute într’o desăvârșită necunoaștere a realităților vieții, necunoaștere pe care nu mă pot împiedeca s’o socotesc ca primejdioasă, ba chiar nemiloasă; era de fapt, o educație întemeiată numai pe păreri și înșelăciuni, o zugrăvire a vieții, pe deantregul neadevărată.
