Voiu reveni mai târziu asupra acestor lucruri, căci am gândit mult asupra lor și am ajuns la propriile mele concluzii; tot ce vreau să spun aici este că, nici eu, nici copiii mei, n’am simțit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama și mine, căci copiii de astăzi se destăinuesc mai ușor părinților lor.
Mama fusese crescută în părerea că fiecare generație trebue să fie ținută cu strictețe despărțită de cealaltă, și orice atitudine mai familiară, dela copil la părinți, i se părea o lipsă de cinstire.
Astăzi încă, una din cele mai adânci dureri ale mele este faptul că, fiind fiica ei, niciodată n’a încuviințat, chiar după ce am împlinit patruzeci ani, să pot sta la sfat cu dânsa, ca și cum am fi fost de o seamă. Ea nu vroia să dureze o punte între generații.
Și, totuși, simt că amândouă am fi gustat o nespusă bucurie stând de vorbă împreună asupra problemelor vieții, mărturisindu-ne una alteia ceeace găsisem greu sau încâlcit în deosebitele noastre căi, căci și una și alta ne căsătorisem în țări străine.
Din pricina acestei atitudini a ei, foarte rar am îndrăznit să-i cer o povață, și am fost nevoită să păstrez întrucâtva o mască, de câte ori eram cu dânsa, deoarece ea niciodată n’o ridica pe a ei.
Multe, mici și nefolositoare comedii ne-am jucat una alteia! Ea se prefăcea că nu știa unele lucruri, pe cari le cunoștea tot atât de bine ca și mine, și ceeace era mai rău, își dădea foarte bine seama că nu-mi este străin faptul că știe! Iar măștile rămâneau neclintite pe fețele noastre.
