Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principe moștenitor al României, fără a ști că „der Onkel”, cum îi zice, se înălța ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieții lui. Când vorbea de dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întrucâtva cu teama, parcă simțeai că-l trece un fior.
„Der Onkel” era de bună seamă pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzește.
Se hotărâse ca în primul rând, să mergem la Sigmaringen, locul de baștină și căminul familiei Hohenzollern, unde trebuia să vie și regele României pentru a consfinți alegerea nepotului său. Fără îndoială, logodnica fusese aleasa severului monarh, dar aceasta n’o știam; trăiam într’un palat al închipuirilor mele și în fericita mea nevinovăție nu-mi trecea prin gând ca toate astea să nu fie jocul romantic al întâmplării.
Așa dar, pornirăm spre Sigmaringen.
Sigmaringen, tihnitul orășel atât de departe de zarva și forfoteala marilor orașe, cu măreața cetate feudală, ce-l privea de pe înălțime, ca o acvilă întronată pe o stâncă. De o vechime de câteva veacuri, această fortăreață strămoșească își oglindește zidurile și turnurile în apele limpezi ale Dunării, care aici e numai un râuleț îngust, prea aproape de obârșie; totuși e acelaș fluviu care își rostogolește puternicele valuri prin depărtata țară, peste care fusese menit să domnească unul din fiii ei. Dela Apus spre Răsărit, prin felurite țări și peste mii de leghe, se întinde ca o panglică din ce în ce mai lată care leagă vechea țară cu cea nouă. Ciudată întâlnire, aproape
