Voi încerca să povestesc ceeace mi s’a întipărit mai mult în amintire, ca să zugrăvesc în chip limpede ce se petrecea în mintea mea de șaisprezece ani.
Viitorii mei socri nu locuiau vechiul castel, ci o casă în partea de jos a orașului, din dosul căreia privirile se întindeau asupra unei mari grădini și a unui parc, casă ce le aparținea din timpul când vechiul „Schloss” era locuit de părinții lor. Acum venise rândul generației celei tinre, să ia locul părinților,
așa cum se întâmplă de obiceiu în familiile regale; un fel de „chassé-croisé”[1], care sare peste o generație.
Vechiul „Schloss” precum și „Fürstenbau” (astfel se chema locuința socrilor mei) erau pline de lucruri frumoase.
Prințul Karl Anton, bunicul, nu fusese numai un mare om de stat, ci și un mare iubitor de artă, și mulțumită râvnei și cunoștințelor lui, castelul Sigmaringen fu înzestrat cu un mic muzeu foarte interesant și cu o mult prețuită colecție de tablouri vechi, de statui, de vechi ceasloave, de obiecte de cristal, majolică și metal. Fiii săi, crescuți în dragostea lucrurilor antice, îmbogățiră, necontenit, minunata colecție. Deasemeni, infanta Antonia moștenise dela tatăl ei câteva neprețuite opere de artă portugheză și spaniolă: mobile, porțelanuri, cristaluri, statuete antice și câteva splendide obiecte de argint vechiu.
Infanta Antonia avea mult gust și își orânduise comorile în chipul cel mai priceput; mă plimbam printre ele, bucurându-mă de frumusețea lor, cu toate că au trecut mulți
- ↑ Franțuzește în text
