îngrijorată. Incerca, însă, să ne liniștească. Micul oraș era tot în fierbere, se auzeau de departe răsunând muzici, pași grăbiți în stradă, crâmpee de convorbiri; uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben și roșu, mai mult vesel decât frumos; îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioae; trei culori cari aveau să joace în viața mea, un rol așa de mare...
Dar clipa cea temută, nu mai putea fi amânată; eram cu toții, adunați la gară, Nando în uniforma lui românească de vânător, foarte înfrigurat și foarte îndrăgostit. Parcă simt încă pe braț, atingerea subțirilor lui degete; Nando avea mâini frumoase ca ale mamei lui. Ne uitam unul la altul; el încerca să-mi zâmbească cu îmbărbătare, dar citeam în ochii lui, aceeași ciudată temere, pe când trenul sosea pufăind...
,,Der Onkel”, era printre noi!
Prima lui înfățișare îmi aduse o mică desamăgire. Văzusem mai multe portrete de ale regelui Carol; fața lui impunătoare, puțin cam austeră, nasul de acvilă, barba neagră, ochii pătrunzători, mă făcuseră, să mi-l închipui înalt și falnic,
închipuire însă cu totul greșită.
Regele Carol era mic de statură și, la prima vedere, n’avea nimic impunător, afară de mișcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. S’ar putea spune că privirea lui pâlpâia și sclipea ca flacăra.
