amintindu-și poate de zilele de slavă în care își încălca fără frică drepturile feudale. Amândouă ramurile familiei Hohenzollern au drepturi egale asupra acestei cetăți, zidită de strămoșii lor comuni; se găsise acuma cel mai nimerit prilej pentru a-și dovedi fiecare bunăvoința față de celalt, mai ales că logodna noastră se făcuse sub acoperământul împărătesc al Kaiserului. Prințul Leopold era totdeauna doritor să-și dovedească lealitatea față de casa domnitoare a Prusiei, pe care tatăl său, cu atâta jertfire, o ajutase să se înalțe.
Regele Carol, însă, arăta mai puțină căldură; prietenia lui față de tânăra sa rudă nefiind niciodată prea aprinsă. Nu-mi aduc bine aminte de vărul nostru prea impunător, în timpul acestei adunări a familiei — „logodiții” nu prea au timp să se uite la cei dimprejur, n’au ochi decât unul pentru altul. Totuși nu voi uita niciodată o mică întâmplare, deoarece vestea dinainte multe din ce aveau să se întâmple mai târziu. Ca și cu prilejul logodnei noastre la Potsdam, se ținură cuvântări, dar de data asta mai puțin oficiale, căci, dacă nu mă’nșel nu erau de față decât membrii familiei.
Kaiserul ridică paharul în sănătatea regelui României, iar prințul Leopold, după cât mi se pare, ridică pe al lui în cinstea noastră.
Noi, bine înțeles, eram așezați unul lângă altul și Nando era plin de mulțumire, deoarece și el avea față de Kaiser aceeași fidelitate și niciodată nu-i găsea vină, chiar când ar fi fost nimerit s’o facă. Apoi „der Onkel”, dându-și foarte bine seama de greutatea lui în cumpăna soartei noastre, se întoarse spre noi și
