Un alt tablou. E seară; sunt îmbrăcată cu rochia mea cea mai frumoasă; iarăși suntem toți în vestibul așteptând pe Regina. Au sosit la castel și alți musafiri, printre alții vărul meu George. Mi se pare că era acolo și unchiul Bertie, dar nu-mi amintesc decât de vărul meu George... Era prima întâlnire cu el, de când hotărâsem să pornesc spre un port nou, de când dădusem foc corăbiei de până atunci.
Inima îmi bate cu putere; sunt anevoioase toate aceste întâlniri cu prietenii de demult — și nu mă părăsește niciodată simțirea dureroasă că trădez oarecum tot ce am iubit odinioară...
... „Ei bine, Missy?” — vărul George e foarte binevoitor și drăgăstos și simt că mă îneacă lacrămile. Ne ferim de a vorbi de scumpele zile dela Malta; n’aș fi avut puterea s’o fac în acea clipă; în clipa în care tocmai îmi întorsesem fața către o țară de departe, departe....
Și acum vine un al treilea tablou, drăgălaș și nostim, care nu era menit să fie comic și totuși fu puțin:
Regina Victoria avea pe acea vreme, un mare favorit, un Indian, pe care toată lumea îl numea Munshi. Bunica prețuia foarte mult pe Indieni și orice lucru venea din țara lor; era doar împărăteasa Indiei! Afară de aceasta zicea, că nu se află servitori desăvârșiți ca Indienii, așa de ageri și liniștiți, cu mișcări ușoare și dibace. Cu un mic zâmbet sfios, ne lămurea:
„Sunt atât de îndemânatici când îmi ajută să mă scol de pe scaun, sau să mă urc în trăsură,
