„Dară Missy, Munshi ar dori să facă cunoștința lui Ferdinand”.
„Cu plăcere, scumpă bunică, când și unde vrei să se întâlnească?”
„In odaia mea, fetiță dragă”, și bunica, după obiceiu, ridică ușor din umeri, zâmbi puțin cu zâmbetul ei cam sfios și hotărî ceasul când trebuia să mă înfățișez cu logodnicul meu, în apartamentele ei particulare. Precis la ceasul hotărât, potrivit dorinței micuței mari bătrâne, logodnicul meu și cu mine, intrarăm în cucernica ei cameră intimă. Ședea la masa de scris; ca de obiceiu, văzduhul te îmbăta cu acea dulce mireasmă de flori de portocal, care deosebeau odăile ei. Și în adevăr, văzurăm acolo pe un șevalet, portretul mamei lui Nando, prințesa Antonia, pictat pe vremea când era în culmea frumuseții. Winterhalter o așezase în profil, scoțând la lumină cu multă grijă frumusețea fără greș a trăsăturilor ei clasice, a umerilor lăsați în jos și a buzei de jos, ușor scoasă înainte. O măreață frumusețe în adevăr, cu părul adus de pe fruntea îngustă și înodat într’un conci făcut din zulufi, cum se vede la unele sta-tui grecești; Mă uitam lung la ea, dar nu știam pe acea vreme, să prețuiesc acel tip de frumusețe severă, și-mi plăcea mai bine drăgălășenia mătușii Alix sau a verișoarei Ella. Bunica avea acest minunat portret, datorită legăturilor prințesei Antoinetta cu familia de Coburg. Regina făcu un gest mlădios și își arătă dințișorii într’un zâmbet cât se poate de fermecător zicând „Wunderschön! Wunderschön!”[1] repetă timidul meu logodnic și aci se sfârși
- ↑ Nemțește în text: „Minunat de frumoasă!”.
