spartană și avea să mă disprețuiască din toată inima, pentru lipsa mea de vitejie. Mare-mi fu însă mirarea când auzii un hohot de râs, dulce și cristalin. Bunica, ridicând din umeri ușurel, după obiceiul ei, ce parcă cerea iertare pentru cele ce spunea, rosti: „Foarte bine, draga mea! Mie nu mi s’a dat cloroform decât la al nouălea și ultimul copil, căci din nenorocire, nu fusese descoperit până atunci, și te asigur, fetițo, rău mi-a părut, c’a trebuit să nasc opt copii, fără acest ajutor neprețuit!”
Oftai ușurată! Avea simțiri omenești draga bătrână! Umplea de teamă pe toată lumea, răspândea o atmosferă de evlavie în jurul ei, dar totuși avea slăbiciuni omenești, încântător de omenești. Și nu se aștepta să te vadă eroică, în fiece zi a vieții tale. Inchisă în palatele ei regale, înconjurată de supuși cari totdeauna coborau glasul când vorbeau cu ea, împrejmuită de slăvire, de respectul cucernic al celor ce-o serveau, precum și de propria ei dorință de a rămânea departe de toate, avea totuși sub acea desfășurare de măreție, atât de neapropiată, o adevărată înțelegere omenească pentru zilnicele dureri, temeri și bucurii. Poate că uneori i se făcea dor de o atingere mai călduroasă cu lumea, cu lucrurile și cu viața? Poate?...
Iată acum și a doua mică întâmplare, — pe care doresc s’o pomenesc, înainte de a mă întoarce unde mi-am oprit povestirea, pentrucă și aceasta mi-o aduce pe bunica mai aproape, — întâmplare ce s’a ivit câțiva ani mai târziu, după plimbarea noastră dela Osborne.
Pe la sfârșitul vieții ei, regina Victoria, care din pricina văduviei sale, se ținuse la o
