la Devonport, unde papa își avea încă comanda navală. Toate mi se păreau acum pătrunse de mâhnirea părăsirii, fiecare ființă scumpă îmi părea mai scumpă, fiecare loc mai drag, pentrucă eram în preajma despărțirii de ele. Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că va trebui să port un văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m’așteptau în țara cea nouă.
Regele Carol adusese logodnicei nepotului și surorilor ei, prea frumoase costume țărănești; era singurul lucru palpabil, ce-l aveam din acea țară a „Răsăritului cel apropiat”. Erau minunat cusute cu fir și mătase și ne găteam adesea cu ele, pentru plăcerea celor doritori să afle în ce fel de țară mă duceam; dar nu știu dacă acele podoabe atât de pitorești făceau să le răsară în minte o imagină mai clară a hărții Europei.
Cu lăcomia celui ce știe că-i sunt zilele numărate, mă aruncai din toată inima în plăcerile de odinioară; înnotam, vâsleam, mă plimbam cu barca cu pânze, cu toate că jocurile noastre svăpăiate cu cele trei prietene, în grădina generalului Harrison, nu se mai potriveau cu demnitatea mea de logodnică.
Incepuseră să curgă darurile de nuntă și lumea parcă-și pusese mintea să mă răsfețe în tot chipul și să-mi arate cât de rău îi părea de plecarea mea; ba erau și îndrăgostiți sfioși cari-mi dădeau să înțeleg că li se frângea
