După cât mi-aduc aminte, ultima toamnă, petrecută acasă, se împărți între Rosenau, Coburg și Sigmaringen, dar numai unele scene mi-au rămas limpede în minte. Indată ce Nando putu să scape de îndatoririle sale militare și de altele de tot felul din țara lui, se întoarse grăbit la logodnica sa, și petrecurăm ultima lună a logodnei, făcând mai deaproape cunoștință unul cu altul. Privind acum înapoi, îmi dau seama că întrucât mă privea pe mine, toate simțirile, ideile și închipuirile mele erau întemeiate pe o părere despre viață, pe deantregul greșită. Eram fericită și, totuși, neliniștită. Lucru ciudat, nu duceam grija viitorului, eram prea optimistă și idealistă din fire, pentru a mă teme de ceva, și apoi toate erau așa nedeslușite și eram lăsată în așa neștiință de orice chestiuni mai de seamă!... Mama, dacă am judeca-o după ideile noastre de azi, ducea aproape până la absurd dorința ca eu să nu înțeleg nimic din realitățile vieții.
Trebuia să fiu dusă la altar, în cea mai deplină neștiință și aceasta isbuti minunat de bine. Erau clipe în care mi se năzărea deodată în minte, că Nando și cu mine poate nu aveam întocmai aceleași gusturi în privința tuturor lucrurilor și că nici nu fusesem crescuți întocmai la fel. In modul meu nemeșteșugit de a privi toate, eu îmi închipuiam nu știu de ce, că toată lumea primește aceeași educație, are aceleași aplecări, aceleași credințe, aceleași obiceiuri și apucături și că părerile mamei despre viață, religie, educație și celelalte, alcătuiau tipicul mentalității tuturor familiilor regale. Așa dar, simțeam o oarecare uimire când logodnicul meu și cu mine nu
