neluminată și rău îmbrăcată. Dar nu s’a sfârșit aci. Deodată, persoana mea ajunse centrul pe care se opri luarea aminte a tuturor; toți erau în culmea veseliei și-mi închipui că glumele lor aveau nevoe de o țintă. Incepură să-mi pună întrebări la cari nu puteam răspunde; mă rușinai și mă arătai mai prostuță decât eram în adevăr. Atacul întrucâtva era condus de Nando și de Charly; își închipuiau că au haz cu spiritele lor nemțești, în felul celor ce se fac la Berlin și Potsdam; eu simțeam că n’am niciun rost acolo și că Nando îngăduia Charly-ei să mă ia în râs...
Bietul om nu făcea altceva decât să-și dea drumul veseliei, zgomotoasei veselii dela Berlin sau Potsdam, unde se simțeau ei mai acasă, dar care pe mine mă răsvrătea fără să vreau. Mă simții deodată părăsită, surghiunită; parcă mi se răci sângele în vine...; ceva ca o amenințare de groază parcă îmi spunea că nu fac parte dintre ei și că ceva din mine se împotrivea din adânc acestor glume, acestui fel de veselie și de haz... D-rul X și până și mama luară parte la ele, toți se uniră parcă să mă micșoreze, să-mi dea în vileag neștiința, neștiința mea de copil englez... cel puțin așa mi se păru mie... La urma urmei, mă sculai și fugii, fugii cât de departe putui, ca și cum ași fi alergat înapoi spre zilele în cari nu eram logodită și în cari nu eram altceva decât sora lui Ducky, care sta lângă dânsa, în dulăpiorul verde, cu o inimă roșie vopsită pe ușă, ținând-o de mână, și aștepta...
Am pomenit de această scenă, pentrucă, lucru ciudat, când privesc înapoi, numai ea îmi răsare limpede în minte din vremea de mult
