ei tragică, însă plină de bunăvoință și de înțelegere față de toate durerile omenești. Carmen Sylva era, fără îndoială, o ființă de neuitat. Părul îi încărunțise de tânără și acum era aproape alb; ochii ei de un albastru adânc, aveau o privire pătrunzătoare. Râdea adesea, căci avea dinți de-o minunată frumusețe, dar râsul ei alcătuia un contrast izbitor cu privirea dramatică a ochilor. Fără să fi fost vreodată socotită drept o frumusețe, avea într’însa un dar nespus de a fermeca și era cu neputință să nu te simți vrăjit de ea, cel puțin la început. Pentru cei tineri era ca o legendă întrupată pe pământ. Avea o voce nemaipomenit de melodioasă; când își punea în minte să încânte, rareori se întâmpla să dea greș. Nu insufla iubire aprinsă, ci admirație, iar umbra tragică ce plutea asupră-i făcea pe toți să simtă dorința de a-i ușura povara, chiar când nu prea înțelegeau care să fi fost acea povară.
Firea omului cuprinde într’însa soarta lui. Firea Carmen Sylvei o împingea spre jertfire de sine și dramă. „Vedea tragicul în orice și schimba în dramă și în tragedie până și cele mai simple întâmplări ale vieții zilnice.
Nu s’ar fi putut închipui două ființe omenești mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, și regele Carol, soțul și stăpânul ei, acel om impunător, cu simțul datoriei tare ca fierul, fără pic de „umor” și pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă. Și în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul și neîncrezutul tânăr sublocotenent dela Potsdam, aproape copil încă și în apucături și în modul de a gândi, pătruns
