Biata principesă, cu ochi obosiți, ridică mâinile în sus:
„Ah!... Elisabeta, ah!...” Era vădit că Elisabeta o umplea de îngrijorare. In fiecare zi, i se schimba starea sufletească. Bătrâna mamă se găsea în fața a mari greutăți; ne mărturisi că, de mai multe luni, Elisabeta nu mai putea umbla, sau își închipuia că nu mai putea. Nu vroia nici să stea în picioare, nici să facă un pas. Sta toată ziua în pat și picta, picta, fără a se odihni. Uneori era plimbată, într’un jeț cu roate. Ii plăcea mult pădurea, dar era greu s’o faci să iasă din casă; fu însă gata să ne primească. Mama ei se întrebase cu grijă, care îi va fi purtarea față de noi, însă spre marea ei ușurare, Elisabeta nu se împotrivise venirii noastre; cu ea însă nu puteai niciodată să fii tocmai sigur; da, era foarte greu de trăit cu dânsa și nu puteai s’o împaci ușor. „Ah, Elisabeta mea e foarte fantastică, așa a fost ea totdeauna, chiar de copil, totdeauna”, „himmelhoch jauchzend, oder zu Tode betrübt”[1] adevărat temperament de poet, gata să privească toate ca o tragedie, mai ales acum când din nenorocire, are destule prilejuri, de a vedea în toate tragedie, ah... ah!”...
Poate mama pricepea despre ce vorbea ciudata bătrână, dar pentru mine și Ducky, parcă ar fi vorbit chinezește. Deodată, bătrâna prințesă, întorcându-se spre mine, zise: „dar nu se va putea împotrivi farmecului tău, drăguța mea, semeni cu florile îmbobocite primăvara”. Cuvintele ei mă uimiră întrucâtva,
- ↑ Vers de Goethe, nemțește în text: „Strigând de fericire până la cer sau mâhnit până la moarte”
