Insfârșit, după ce ne mai potrivirăm puțin toaleta, furăm conduse într’altă parte a casei, unde își avea apartamentele regina bolnavă. Călcam domol și tăcute, parcă am fi mers la biserică. Ne suirăm pe o scară îngustă, apoi scoborârăm câteva trepte; ni se spuse că ne aflăm într’o nouă anexă a vechei case, clădită după dorința Elisabetei. Mama ei ne lămuri:
„Elisabetei îi plac odăile mici și colțișoarele ciudate”. Insfârșit, ajunserăm la o ușă. Bătrâna doamnă o deschise puțintel, întrebând cu o voce care părea și îngrijorată și împăciuitoare, dacă avem voie să intrăm. Răspunsul trebue să fi fost afirmativ, căci fără altă stăruință intrarăm într’o ciudată odăiță, în care se afla un pat mare și scund, luminat de sus printr’o fereastră în tavan. Pe pat sta culcată, rezemată de multe perne, foarte albe și foarte moi, aceea pe care venisem s’o vedem. Ași vrea să povestesc, în toate amănuntele, prima mea întâlnire cu Carmen Sylva și să fiu în stare să descriu, întocmai, impresia ce făcu asupra mea, căci a fost foarte adâncă și foarte mișcătoare. Poate că „punerea în scenă” era voită, dar era de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei exilate, îmbrăcată în alb, rezemată de multele perne albe ca zăpada, glasul atât de dulce, largul gest de bunăprimire și zâmbetul ce descoperea strălucitorii dinți albi, zâmbetul care lăsa adâncilor ochi albaștri întreaga lor tragedie. Mai târziu, am știut cum își pregătea tanti Elisabeta, efectul unei prime întâlniri; uneori le înscena împreună cu mine și mă făcea să joc și eu, cam fără voie, rolul meu. Jocurile de scenă păreau temperamentului ei artistic ceva cu totul firesc. După cum
