Pagină:Regina Maria - Povestea vieții mele vol. I.djvu/442

de Regina poetă, el privea viața cu un zâmbet jovial, dar și într’însul, lucru ciudat, se putea ghici o ușoară umbră de ceeace francezii numesc „pose”. Se părea că râde mai mult decât avea poftă. Ca și sora lui, avea dinți minunat de frumoși, o frunte înaltă sub un păr stufos aproape alb și acelaș „pince-nez” îi prindea strâns nasul cam cărnos. Până și mișcările mâinilor, măestrit modelate, semănau cu ale ei; ba avea chiar acelaș gest, ce părea înadins voit, când le ținea întinse, înaintea lui, în timp ce vorbea, parcă ar fi fost vrăjit el însuși de frumusețea lor. Nu pot spune că mi-a plăcut. Veselia lui părea silită. In schimb nu era nici cea mai mică poză în felul de a fi al soției sale, foarte distinsă, însă foarte urâtă. Născută prințesă de Orange, aduse o mare avere și splendide juvaere în familia cam sărăcită însă foarte veche și de „sânge albastru” a soțului ei. Această doamnă câștigă îndată neprecupețita simpatie a mamei; era „très grande dame” și fără cea mai mică umbră de excentricitate. Avea două fiice și trei fii, dar nu-mi aduc aminte pe câți din ei i-am cunoscut cu prilejul primei noastre vizite. Casa era ademenitoare, de modă veche și plină de tablouri de familie. Regina Elisabeta își iubea mult fratele. O singură dată, cu mulți ani mai târziu, i-am văzut împreună, și trebue să mărturisesc că amândoi la un loc, aveau ceva apăsător; nu mă puteam împăca cu ei. Deșteptau în mine părerea, că jucau întrucâtva un rol unul față de altul și că râsul lor, cu toate că descoperea niște dinți albi, vrednici de pismuit, nu sună a veselie adevărată. Toată viața mea, am avut darul ca și sora mea Ducky, ființa cea mai plină de adevăr