Am păstrat o amintire cât se poate de neplăcută despre această călătorie neînchipuit de anevoioasă și pe un ger cumplit, căci era o iarnă nemaipomenit de grea. Ducky și cu mine eram amândouă într’un compartiment cu o singură banchetă, astfel încât dormirăm pe rând, pe dușumeaua rece și puțin curată. Nu privirăm aceasta ca o întâmplare tragică; eram voinice, obișnuite cu viața în aer liber, dar ce ne-a venit greu, a fost spălatul, a doua zi de dimineață, cu apă rece ca ghiața, în strâmtoarea cabinei, pe praful podelelor fără covor; cu atât mai greu, cu cât trebuia să ajungem la gară în costume de gală. Totuși erau două lucruri bune: eram încă împreună și gerul zugrăvise minunate izvoade pe geamurile dela ferestre, lungi și frumoase ramuri de scaeți, de un desen minunat. Era o sărbătoare pentru ochi, dar nu ne ajuta să ne simțim mai puțin înghețate. Din fericire, trebuia să schimbăm trenul, chiar înainte de a ajunge la Sigmaringen, și, de data asta mama nu putu să refuze vagonul regal, trimis în întâmpinarea noastră. Aceasta ne dădu putința să ne desăvârșim găteala, în fața unei adevărate oglinzi, și să ștergem ultimele urme ale acestei neplăcute călătorii.
Nu-mi aduc aminte limpede de sosirea noastră, nici de zilele ce-au urmat. Eu eram punctul care atrăgea luarea aminte a tuturor și, totuși, aveam ciudata simțire, că mă aflam întrucâtva în afară de întâmplările ce se desfășurau. „Je les subissais”*), își urmau cursul, fără a ținea seamă de ceeace gândeam
