părând totdeauna plin de vești misterioase și de destăinuiri regești. Fiecare gest al lui părea că proclamă tuturor, neasemănata favoare de care se bucura. Ii plăcea să simuleze o nespusă smerenie, dar o smerenie „à la Kalindero”, care n’avea nimic din însușirea proverbială a violetei. Ioan Kalinderu nu se ascundea sub frunziș verde; cu toată smerenia lui, bătea la ochi, ca nimeni altul.
Pe lângă strălucita mulțime a domnilor, regele Carol adusese cu dânsul, două doamne românce: doamna Maria Cantacuzino și doamna Maria Greceanu. Aceasta din urmă, de vârstă mijlocie, văduvă, dulce la înfățișare, fusese aleasă ca doamna mea de onoare; voiu avea multe de povestit despre ea, mai târziu.
Doamna Maria Cantacuzino era și ea văduvă, mult mai bătrână însă și socotită ca unul din stâlpii cei mai de seamă ai societății bucureștene. Cât se poate de plăcută și de o cultură aleasă, era mamă a mai multor fiice căsătorite și a unui fiu, de pe atunci un învățat de seamă și unul din elevii preferați ai lui Pasteur. Afară de aceasta, era soacra a două mari căpetenii politice, Dumitru Sturdza și Petre Carp, de cari am pomenit mai sus. Sturdza era un pătimaș liberal, precum era Carp pătimaș conservator; și numai zâmbitoarea deșteptăciune a acestei încântătoare doamne bătrâne făcea cu putință întâlnirile între cele două familii, căci în România, pasiunile politice sunt puternice, lucru ce aveam să-l aflu mai în urmă spre marea mea stânjenire. Maria Cantacuzino fu, mai târziu, pentru mine un sprijin prețios, dar la acea primă întâlnire eram sfioasă, abia vorbeam, și
